Cartea mea...

TANUR… O CARTE PENTRU TINE
Pe Marian îl cunosc de vreo 3 luni, iar pe domnul Oprea de la editură de vreo 2 ani. Eu am scris câteva cărţi, dar nu asta e important.
Întotdeauna mi-am dorit să scriu despre orice; oameni şi relaţii interumane, despre magi şi fiinţe de pe alte planete, despre dragoste sau acţiuni SF, dar niciodată nu am scris despre un caz real. Până acum, totul a fost numai ficţiune. Nu pot să spun că sunt bun, ci că doar îmi place foarte mult să scriu.
Sunt un tip modest şi nu îmi place să mă laud. Viaţa mea a fost şi frumoasă şi grea dar şi tristă, am cunoscut durerea şi tot ce înseamnă să fi părăsit de prietenii pe care până acum puneam bază, asta până în ziua când l-am cunoscut pe Marian. Pe Marian Tanur.
Era trecut de ora şase seara. Scriam o carte despre dragoste şi aventură pe mare. Am momente când scriu foarte mult, mă mir şi eu chiar, dar atunci, nu prea aveam inspiraţie. Băusem un pahar mic de bere pentru că nu am voie mai mult şi eu atunci când fac lucrul ăsta uit. Uit idee, context, cuvinte şi pe deasupra mă mai şi enervez. Sunt decis să scriu dar dacă nu am cuvinte în cap nu pot să scriu nimic, cu toată voinţa mea, aşa că îmi las laptop-ul deoparte şi mă culc chiar dacă nu e vremea somnului.
Eram concentrat pe subiect deşi îmi venea foarte greu muza. Un scriitor când îşi doreşte să scrie, stă cu creionul în mână minute întregi, sau aşa sunt eu. Deodată, sună telefonul:
-Alo! George?
-Da domnul Oprea! Ce mai faceţi?
-Te rog să vii până la mine, am ceva să îţi spun.
-E grav?
-Nu, dar sigur o să îţi placă.
-Bine domnule, ne vedem mâine seară, tot pe la ora asta?
-Da George, aşa rămâne. Salut!
-O seară bună!
Nu ştiam despre ce e vorba. Îmi închipuiam că a descoperit el o altă sursă unde să legăm cărţile, sau poate că are vreun articol de scris...! A doua seară, duminică, m-am dus la editură. Domnul Oprea nu prea a ştiut să îmi explice despre ce e vorba. Mi-a zis aşa cu un surâs trist pe sub ochelarii de pe nas:
-Lasă că vezi tu!
Nu a durat mult şi la câteva minute a venit Marian. Era abătut dar şi încrezător în ce spunea. Ar fi vrut să vorbească dar avea tituşi o reţinere. Îl cunoscusem ca fiind şofer pe taxi; sociabil, glumeţ şi un pic romantic. Altceva nu am vorbit până atunci. Am dat noroc şi am simţit mâna sa caldă dar şi uitată în palma mea ca şi cum avea nevoie de ajutor. L-am întrebat:
-Ai păţit ceva?
-Ceva? E puţin spus. Am cancer.
Am crezut că leşin. Nu mă aşteptam la aşa ceva, poate că dacă mi-ar fi spus că vrea sa îmi dea vreo idée de carte l-aş fi crezut, dar el un bărbat aşa tânăr să aibă cancer nu mi-a venit a crede. Mi-am închipuit prin ce momente grele am trecut eu şi cât de greu am scăpat din coşmarul de şanse una la zece mii de persoane cu diagnostic clar: schizofrenie. Mi-am amintit brusc de anii din spital şi oamenii disperaţi de viaţă pe care i-am întâlnit acolo. Faptul că omul din faţa mea suferea de cancer, eu nu mai aveam loc pe lista învinşilor de viaţă.
-Te pot ajuta cu ceva?
-Tocmai de asta am şi venit. Vreau să mă ajuţi să scrii un rezumat al vieţii mele.
 M-am scuturat de câteva ori, apoi am continuat:
-Vrei să obţii ceva?
-Da. Am un prieten care mă ajută să îmi facă un site. Am nevoie de donaţii pentru tratament. Mă ajuţi?

-Da. Normal, dar am nevoie de câteva date despre tine. Trebuie să ştiu ceva mai in detaliu ce s-a întâmplat ca să te pot ajuta. Marian povesteşte:

-Sunt un tip încrezător. Nu vreau să zică lumea că cerşesc. Eu nu fac asta. Mie îmi place munca, îmi place să iubesc, îmi place şi firul de iarbă cum creşte. Eu iubesc viaţa.
Mă uit la el cât este de corect când vorbeşte. Îl văd că vrea să arate cine este el cu adevărat. Deodată, îmi vine în minte textul de care are nevoie. Am un telefon destul de performant care îmi permite să scriu un mesaj fără să mai apăs de mai multe ori pe taste, aşa că în câteva minute după ce îl întreb câte ceva, îi fac o schiţă, adică îi arăt cam cum va arăta textul pentru site. După ce il prezint, îl văd că lăcrimează. Cred că este mulţumit. Mă priveşte zâmbind şi cu vocea caldă îmi spune:
-Mulţumesc! Este exact ceea ce am gândit.
*
De atunci au trecut cam vreo 10 zile. Pe marian nu l-am mai sunat. Am crezut că merge spre bine. Între timp, eu mi-am continuat viaţa mea de zi cu zi: munca, Fundaţia Estuar, cărţile mele, vizite la prieteni, într-un cuvânt, viaţa mea.
La dl. Oprea mă mai duceam aşa, când şi când. Îşi pierduse câinele de curte şi era cam trist. Îmi doream să îl găsesc şi chiar îl căutam eu personal pe străzi. Maxx era un câine de curte dar demn de invidiat.
În altă ordine de idei, o doamnă deosebită care mă ajută pe mine foarte mult în experienţa mea de a conduce boala,doamna Cătălina Popescu coordonatoarea centrului social a Fundaţiei Estuar din Ploieşti, o doamnă deosebită care ştie mai bine ca un doctor ce te doare, avea de scos o carte de poezii a ei, aşa că ceea ce mi-am dorit să fac şi eu la rândul meu pentru ea, acum sosise timpul.
Nu vreau să las pe nimeni care m-a ajutat fără să fie răsplătit din partea mea, aşa cum pot şi eu.
Pe Marian nu l-am mai sunat. Am crezut că dacă va fi ajutat de prietenul său cu redactarea unui site să obţină nişte donaţii din partea unor oameni de bună credinţă este ca şi cum i-a şi obţinut. Aşa că m-am ocupat de zilele mele.
Într-o zi, pe la ora unu de după amiaza, cam atunci când Luna a fost cel mai aproape de Pământ şi începuse războiul în Libia, primesc un alt telefon de la dl. Oprea:
-George?
-Da domnule!
-Vino până la mine. Marian vrea să îl mai ajuţi odată cu ceva. Vii?
Când am auzit, mi-am dat seama că ceva s-a întâmplat. Am simţit că este din nou momentul meu. Îmi place să ajut oamenii necondiţionat, vreau să aibă fiecare în gândul său ideea că am trecut şi eu pe acest pământ şi dacă nu am avut posibilitatea să îmi las urmaşi, atunci măcar să mă ţină minte până mor că am fost şi eu parte bună din viaţa lor, aşa că i-am spus:
-La ora patru e bine?
-Foarte bine George. Te aştept!
Timpul a trecut repede. M-am dus la o prietenă să beau o cafea. Mirela îmi povestea de ea, că i-ar plăcea să scriu o carte despre ea, adică să îi fac un roman personal pe care să şi-l lanseze singură, dar… ceva îmi spunea că locul meu este în altă parte, aşa că am plecat la editură.
Dl. Oprea m-a servit cu un ceai şi până a venit Marian, am mai stat de vorbă. Tristeţea lui din pricina câinelui m-a făcut să mă duc şi eu cu gândul la faptul că am avut şi câini, pisici, pui de găină şi de vrabie, porumbei şi mulţi arici. Se spune că ariciul aduce bogăţie, numai că eu îi prindeam le dădeam să mănânce apoi le dădeam drumul în libertate. Mă gândeam că dacă le fac bine la animale, o să ajung să le fac bine şi la oameni. Nu ştiam ce veste avea să îmi aducă şi dacă cineva îmi spunea cineva, tot nu credeam.
Marian a venit pe la ora şase seara. Era schimbat la faţă şi nu avea chef de glume ca de obicei. Eu mai obişnuiam să îi spun bancuri, dar el niciodată nu îmi spunea adevărul despre el, probabil aflase de la dl. Oprea anumite aspecte despre sănătatea mea şi nu îndrăznea. Probabil eu fiind o persoană cu probleme de sănătate mintală, poate că avea unele reţineri, sau ştiu eu...! Am schimbat câteva vorbe apoi a intrat în subiect:
-Vreau să scrii o carte. O carte despre mine.
Am simţit că zbor. Nu a mai venit nimeni până acum la mine cu gândul atât de hotărât. Au fost câteva idei până acum cu alte persoane, dar nu au ajuns la finalizare.
-Da, Marian. Sigur, cum să nu! O să am nevoie de tine. De foarte multe date. Ca să scriem o carte cu cel puţin 100 de pagini, necesită multă răbdare din partea ta şi curaj din partea mea, dar o facem.
-Da normal, oricând. La orice oră!
A plecat. Am mai stat de vorbă cu dl. Oprea, dar gândul îmi zbura la Marian. Faptul că mi s-a ivit ocazia asta e o mare bucurie pentru mine. Deja mă şi gândeam cum o să stau nopţile să scriu indiferent de oră. Am să fac cea mai frumoasă nuvelă inspirată din caz real îmi spuneam. Am să reuşesc. Împreună vom reuşi. Nu ştiam încă ce mă aşteaptă.
*
Seara am plecat şi eu cu destinaţia Marian. Plimbarea de seară mi-a făcut bine cu toate că ideea de a scrie o carte despre cazul lui mă făcea să mă scutur iar.
Am ajuns la el. Locuieşte singur şi apartamentul îi este aproape gol. Este un tip de statură medie, cred că are cam 1,70 m. Poartă pe cap un fes  scurt. Cred că îi cade parul mai mult ca la început. Ne aşezăm pe canapeaua caldă şi primitoare şi încet, încet începe să îmi povestească:
-Am 41 de ani, George. Nu sunt pregătit să mor.
-Bine, eu te cred dar spune-mi: tu ai încredere în tine?
-Da, normal! Sunt cel mai mare iubitor de viaţă care există. Sunt îndrăgostit de tot ce e frumos.
-De unde eşti?
-Sunt machedonean. Numele de Tanur de acolo vine, de la Tulcea. M-am născut în comuna Cerna.
-Aha! Parcă e şi un scriitor de acolo, nu?
-Da. Panait Cerna. Să intri pe Google dacă vrei să afli ceva din istoricul comunei ăleia.
-Ei! Acum este important să scriu despre tine. Am să încep cu ceva din copilăria ta dacă nu deranjez. Cum te înţelegeai cu părinţii?
-A! Foarte bine. Am învăţat multe lucruri bune şi frumoase de la ei. Uite, de la tata am învăţat să îmi asum responsabilităţile unei familii, iar de la mama…!
Nu mai vorbeşte. Are ochii înlăcrimaţi. Cred că a pierdut-o. Mă gândesc şi eu la tata. Săracul. A făcut două accidente vasculare cerebrale în spital, dar şi eu am învăţat de la el în mod indirect ce să nu fac în viaţă. De la mama am învăţat să fiu demn de ceea ce fac cu gândul, cu fapta şi cu inima. Am o idee de cum va fi titlul cărţii încă de pe acum dar nu îi spun acum, poate nu e momentul. 
-Marian, te superi dacă îţi spun Tanur?
-Unii prieteni îmi spun aşa. Mai mult pe la serviciu.
-Ai mulţi prieteni?
-Am destui, dar… unii nu mai sunt. Am avut şi genul de prieteni care m-au trădat, alţii au plecat în străinătate... de când m-am înbolnăvit nici nu am mai luat legătura cu ei.
Eu nu am avut astfel de prieteni, dar nici nu aş vrea să îi am. Cred că ei l-au trădat pentru că nu i-au fost chiar prieteni.
-Bine, acum spune-mi, ai fraţi?
-Am avut. Ştii care e culmea nefericirii?
-Nu.
-Şi el a murit tot de aceeaşi boală.
-Vrei să spui că o să mori?
-Nu. Vreau să spun că eu sunt un caz fericit că am scăpat de asta până acum.
Îl văd că este dornic de viaţă dar nu are de ce să se prindă. Este ca atunci când te afli la 100 de metri şi vopseşti un turn de apă deasupra pământului şi nu ai de ce te ţine. Dacă în caz trece pe acolo un fulg, eşti gata să te prinzi de el ca să ai pe cineva care te susţine. Atunci, în momentul acela, chiar ai nevoie de un om lângă tine care să te îndrume ce să faci. Este speriat dar totuşi zâmbeşte. Ochii îi sunt mici şi din când în când îi şterge alungându-şi o geană inexistentă.
-Ai avut o copilărie frumoasă?
-Pot să spun că da. Nu sunt genul de om care să facă rele, deşi eram un copil energic, spontan şi îmi plăcea foate mult viaţa.
-Şi acum să înţeleg că în cazul tău nu îţi mai place, nu?
-Nu, nu e asta. Acum cred că îmi doresc cel mai mult să trăiesc. Dincolo de viaţa pe care am avut-o până acum nu îmi pare rău decât de boala asta chiar dacă…!
-Ce e? Ai obosit?
-Nu. Sunt despărţit. Crezi că asta îmi vine mai greu să suport decât boala?.Despărţirea aceasta pur şi simplu m-a luat prin surprindere, eu fiind obişnuit cu o viaţă de familie... m-am speriat şi asta nu a fost bine pentru boală...eu ţineam şi mai ţin şi acum la soţia mea indiferent de problemele care au apărut pe parcursul vieţii.
Îmi aduc aminte că şi mama a avut două tentative de divorţ în urma bătăilor şi scandalurilor care acum sunt undeva în neant, rămase doar în amintiri. .eu am fost cel care nu i-a lăsat să facă pasul, nu ştiu dacă am făcut bine sau nu, dar vedeam la şcoală ce însemna la alţi copii să crească alături doar de un părinte şi asta mă speria. Nu i-am lăsat şi mama a suferit din cauza asta. Şi noi.
-Te cred. Dacă nu suporţi acum, vorbim mai târziu despre asta. Dacă vrei tu.Vorbeşte-mi de fratele tău!
-A! De Ionel? S-a prăpădit săracul. Ştii… eram la morgă. Ne pregăteam să îl ridicăm de acolo şi deodată am simţit că tuşesc altfel decât până atunci. M-am retras deoparte şi am scuipat în batistă. Picături fine de sânge se întindeau pe colţul batistei în formă de inimă însângerată. Am crezut că mor. La început nu am spus familiei. Îmi era teamă că o să intre în panică, aşa că m-am dus să fac investigaţii.
-Dacă nu poţi să îmi povesteşti, ne oprim. Avem tot timpul din lume.
-Nu. E bine aşa. Chiar dacă plâng, mă mai descarc şi eu.
Îl cred. Aşa făceam şi eu când am aflat că am acel sindrom care mă urmăreşte şi acum pas cu pas. Visurile mele încetaseră să mai existe, iar viaţa părea a fi una decupată din revistele de specialitate. Am noroc că am întâlnit în viaţă oameni care mă ajută şi la ora actuală. M-au încurajat, m-au ajutat şi iată acum sunt pe drumul cel bun. E greu să găseşti în viaţă un astfel de drum în astfel de momente.Cred că el are nevoie de încurajare mai mult decât mine.
-Înseamnă că eu sunt mic copil pe lângă tine deşi sunt cu trei ani mai mare ca tine.
Zâmbeşte, dar numai el ştie ce este acum în inima lui. Se duce până la bucătărie şi se întoarce cu un pahar cu suc. Este un tip serviabil şi foarte amabil.
-Eu numai asta am voie să beau, vrei şi tu?
-Şi eu la fel. Numai asta am voie să beau.
Ne aducem aminte de reclama de la bere şi pufnim în râs. Se pare că atmosfera se mai înveseleşte un pic. Nu sunt specialist în interviuri, dar cred că e bine să ne mai şi înveselim din când în când.
-Spunemi de prieteni, sau de prietene!
Mă uit prin casă. Singura fiinţă vie în afară de noi este o frumoasă achiziţie; un pui de căţeluşă de rasa Bischon pe care o are de două ore şi nu ştie ce nume să îi pună.
-Ce nume i-ai pus?
-Contesa, dar mă mai gândesc!
-A! Ce frumos! Contesina. Contesina! Cuţu, cuţu…!
O ia în braţe şi o mângâie ca şi cum ea este salvarea lui de la singurătate. Este orbit de frumuseţea ei. Viaţa lui contează şi dacă i-ar spune cineva că o să aibe grijă de ea zeci de ani de aici înainte. Copiii au mare nevoie de un frate sau o soră. Dar şi un căţel e bun. Poate că vorbeşte cu ea orice.
-Ai soră?
-Nu. Numai pe Ionel l-am avut. Era mai mare cu doi ani decât mine. Dacă am fi descoperit boala la timp… acum era şi el cu mine. Sau… poate că nu aş fi descoperit-o eu. Dumnezeu ştie mai bine.
Îmi place că este credincios. Noi bolnavii când ajungem la marginea prăpastiei ne schimbăm radical. Până atunci poţi să fi supărat pe divinitate, dar când ajungi să te îmbolnaveşti, déjà eşti mai aproape de ea.
-Eşti credincios. Ăsta e un lucru foarte bun. Ştii că dacă nu ne-am ruga nu am scăpa de păcate?
E trist. Zâmbeşte uşor şi o mângâie pe Contesina. Din când în când îşi mai aruncă privirea spre calculator. Cred că aşteaptă ceva.
-Mai comunici cu soţia?
-Da, normal! Chiar şi cu fetele.
-Vorbeşte-mi de Claudia!
-Claudia este viaţa mea. Ne-am cunoscut în clasa a 10 a. Eram copii. Eu, după clasa a 9 a am plecat din Tulcea şi m-am mutat în Ploieşti. Ştii care e culmea? Aici am întâlnit-o pe Claudia şi marea mirare sau pură coincidenţă sau… destin chiar. Ea este tot din Tulcea. Am rămas prieteni şi mai târziu ne-am căsătorit.
-Frumos! Ce ai învăţat de la ea?
-Iubirea. Am cunoscut fericirea. Mi-am dat seama că sunt bărbatul pe care ea şi l-a dorit să îl iubească. Am fost foarte apropiaţi o perioadă.
-Vrei să spui că v-aţi urât?
-Nu, nici gând. Au intervenit schimbările politicii în ţară şi a fost nevoie să plece în străinătate.
-Poţi să îmi povesteşti?
-Nu acum.
-Spune-mi, te rog, ce ai învăţat de la copilărie?
-Am învăţat să iubesc viaţa. Am învăţat că este bine să ai în jurul tău prieteni care să te susţină. Nu mi-a plăcut niciodată să fiu singur. Am învăţat ce înseamnă să îţi iubeşti aproapele ca pe tine însuţi, să îi ajuţi pe oameni indiferent de vârstă şi necondiţionat.
Mă gândesc la mine. Oare eu, eu nu am învăţat acelaşi lucru? Ce frumoasă este viaţa!
-Dar de la adolescenţă, ce ai învăţat?
-Ei… de la ea am învăţat ce e iubirea şi dorinţa de a trăi, dar şi încrederea.
Eu nu mai ţin minte adolescenţa. Tratamentul pe care l-am urmat de 14 ani cu toate delicateţele lui, cred că mi-au resetat memoria. Şi aveam o adolescenţă de roman. Poate că ar trebui să stau mai mult de vorbă cu mama.
-De la părinţi?
-De la ei, să fiu un om cinstit şi modest.
Părinţii au fost sunt şi vor rămâne cele mai dragi amintiri pentru mine, asta numai în cazul în care boala nu recidivează şi am să fiu nevoit să o iau de la început, sau dacă e mai bine, de unde am rămas. Dacă aş fi avut o familie… aş fi avut mult mai multe de învăţat !
-De la soţie? Dar de la copii?
-De la soţie am învăţat dragostea. O femeie frumoasă, cu un suflet frumos şi cu multă dorinţă de viaţă mi-a fost alături ani întregi… până la un moment dat când a plecat. Cu toate astea ea este singura femeie din viaţa mea. M-a învăţat ce e iubirea cu adevărat. De la fetele mele am învăţat că pentru părinţi copiii sunt fiinţele nepreţuite.
Îi place să vorbească despre fetele lui. Este timorat dar continuă cu vocea sa caldă şi blajină. Se vede că este un om căruia viaţa nu i-a interzis încă să mai trăiască. Zâmbeşte sau chiar râde de păţaniile lui, cum le făcea băiţă când erau mici, cum pleca în toiul nopţii să îi aducă soţiei tot ce poftea atunci când era însărcinată. Îşi aduce aminte şi povesteşte despre vremurile vechi când stătea la coadă o noapte întreagă pentru a le aduce copiilor mâncarea mult dorită pe masă. Îi place să îmi povestească despre acele întâmplări, dar par a nu fi ale lui. Îi pare rău că nu se mai repetă acele zile şi parcă vrea să plângă dar, nu îl las. Trebuie să găsesc ceva mai frumos.
-Îţi place spiritul aventurii?
-Ei, nu e ceea ce gândeşti. E dincolo de frumos. Cam prin 1990 am plecat în Cehoslovacia, actualmente Cehia.
-Aha! Ce-ai făcut acolo?
-M-am dus la muncă. Am dorit toată viaţa să muncesc. Să fiu un om devotat atât familiei cât şi celor care mă înconjoară. Nu mă dau înapoi de la nimic. Am muncit la fermă. Nu mă pricepeam cine ştie ce, dar făceam treabă. Când eşti afară nevoia te învaţă multe. Nu am furat, nu am dat în cap, pur şi simplu am muncit la ţară şi la ţară ai văzut cum e.
Cred că la capitolul ăsta sunt mai dotat cu amintiri din lumea de dincolo de ţară. Aş putea chiar să scriu mai mult decât ar scrie orice începător. Mi-a plăcut întotdeauna riscul.
-Ce ţi-a plăcut cel mai mult acolo?
-Dăţi seama că primul lucru pe care am pus ochii a fost mentalitatea lor. Când ieşi din ţară pentru prima dată, tot ce vezi este frumos. Dar nu am stat decât 3 luni, pe urmă am trecut în Germania. Am ajuns până la Nurenberg. Am stat şi acolo tot aşa puţin şi tot la diferite munci. Mai mult de-astea agricole. Acolo am văzut diferenţa între comunism şi democraţie. Nu ca la noi dar foarte schimbată în bine. M-am întors de acolo cu gândul de a pleca înapoi, dar am ajuns apoi în Olanda, la Amsterdam. Tot aşa la diferite munci.
-Tot muncă la fermă?
-Da. De ce nu? Nu mi-a fost ruşine niciodată să muncesc. Munca îl innobilează pe om şi asta nu o spun eu, au spus-o şi o spun toţi cei cărora le place cu adevărat să muncească indiferent pe câţi bani sau cât efort sau cât timp. Am plecat cu vizele acelea Benelux.
Îmi place cum gândeşte. Deşi am învăţat şcolile cam în acelaşi an, la noi nu se pomenea de lucrurile astea, poate mai încoace, după revoluţie am început să prindem curajul de a pleca afară. Dar atunci nu eram bolnavi.
-Atunci aveai probleme de sănătate?
-Nu. Atunci eram bine şi eu şi fratele meu şi prietenii mei.
El totuşi îşi mai aduce aminte câte ceva, eu... mă mai gândesc, poate să îi întreb pe fraţiii mei.
-Spune-mi despre fete!
-Pe cea mare o cheamă Roxana şi are 18 ani iar cea mică Ancuţa are 16 ani.
Ce bine că are copii. Poate cândva vor veni să îi aducă o cană cu apă, dar de ce nu vin acum...?
-Cum era relaţia între voi?
-A! Bună, cum să fie. De când a plecat Claudia în Spania la muncă nu am mai fost aşa ca înainte. Am regretat mult că nu am plecat eu în locul ei. Poate că aşa e viaţa, să se întâmple tuturor româncelor peste hotare. Care pleacă nu mai vine. Totuşi eu m-am întors.
E trist dar adevărat. Şi sora mea cea mică la fel a făcut. S-a certat cu soţul şi a plecat la munca în Italia. Bine dar lui îi cam plăcea alcoolul. Nu a mai venit decât la divorţ. Oare bărbaţii de ce nu fac aşa? Greu de răspuns.
-Roxana e mai lipicioasă. De fapt aşa a fost de mică. Fiind primul nostru copil, ne-am ataşat mult. Nu mai conta că sufeream când noaptea mergeam cu ea la spital că avea vreo răceală şi a doua zi mergeam la serviciu. Nu mai conta că, făcându-se mai mari, ne mai şi certam, ca în orice familie. Cred că părinţii iartă copiii, dar copii nu îi iartă pe părinţi şi nu ştiu de ce.
Mă gândesc la mine. Eu l-am iertat pe tata când nu a mai fost lângă mine. Ne certam pentru că îi plăcea paharul, dar pe urmă ne împăcam. L-am iubit şi chiar şi acum când nu mai este aştept să ne revedem. Cred că e supărat pe mine. Nici în vis nu a mai venit.
-Ancuţa?
-Ancuţa e mai rebelă. Cred că seamănă cu mine. Când ai familia lângă tine te simţi un bărbat responsabil.
El are sau a avut. Eu nu am. Când ai schizofrenie te părăsesc şi prietenii şi toţi cei pe care înainte puneai bază. Doar familia îţi mai este aproape şi uneori nici ea la prostiile pe care le faci. Dar dacă aveam şi eu o soţie...!
-Soţia?
-Soţia a plecat în 2004 în Spania la o prietenă de-a ei. La muncă pentru familie, bine-nţeles. Eu am rămas în apartamentul soacrei. M-am înţeles bine cu ea, Ileana o chema dar, în 2010 am divorţat şi am plecat.
-Spunemi te rog, în afară de boală ai mai avut perioade grele?
-Am avut din 2004 până în 2010. A fost o perioadă grea dar şi frumoasă. Munceam în Teleajen la combinat dar făceam şi taximetrie din 1998 până în 2011. Vreau să spun că de trei zile am predate licenţa şi maşina. Nu mă mai ajută ochii.
E din nou trist. Încearcă să se uite la un pacheţel cu batoane pentru Contesina, la lumina veiozei şi tot nu vede. Cred că îl lasă şi vederea, dar speranţa pe care o are nu pot să i-o iau nici eu şi nici nimeni de pe faţa pământului. Numai Dumnezeu are voie să decidă asta. Eu nu sunt EL.
-Ce ai învăţat de la taximetrie?
-Comunicarea. Comunicarea cu oamenii este foarte importantă mai ales în familie. Poate din cauza asta am şi divorţat. Lipsa de comunicare. Cum să şti ce are omul de lângă tine dacă nu îl întrebi?
Mă gândesc şi eu la Fundatia Estuar. Cât m-am chinuit şi eu… ani de zile. La mine a fost mult mai greu să le explic oamenilor ce am, dar nici aşa nu e bine. Pot să spun că sunt mai norocos ? Nu. Poate mai sănătos.
-Am uitat să îţi spun că am şi facultate!
-Ooo! Frumos! Unde?
-Una de management şi una de drept.
Sunt praf. Omul de lângă mine are două facultăţi. Eu nu am decât profesionala şi sunt gelos. Dar nu e vina mea. El este mai citit ca mine. Are şcoală, nu glumă. Profesionala mea… lasă de dorit pe lângă şcoala lui. Dacă aş fi în America m-aş lua de învăţat, dar aici nu cred că mai am ocazia viaţa asta.
-În anul 3 am întrerupt-o pe cea de drept şi nu am rămas decât cu cea de management. Săptămâna trecută am luat diploma. Pe cealaltă am fost nevoit să o opresc din lipsă de bani. I-am investit pe toţi în investigaţiile pentru boală.
-Mai poţi să îmi zici ceva de Ionel?
-Da. Comunicam foarte bine cu el dar.. s-a dus la doctor prea târziu, adică a aflat prea târziu. I-au spus că mai are de trăit o lună jumate şi chiar atât a mai trăit.
E trist. Strânge din dinţi ca să nu plângă. Poate că nu trebuia să îl întreb. I-am adus aminte că şi el este în aceaşi situaţie.
-I-au găsit cancer pulmonar. Zice că asta nu se vede şi nu doare. El era chiar în metastază. Eu nu am fumat ca el şi totuşi… doctorii mi-au găsit şi mie cancer pulmonar. Dar, se pare că eu sunt fericit. La mine s-a descoperit mai din timp. Eu mergeam lună de lună la control un medical, mergeam la sala de forţă. Mie mi-a plăcut să trag de fiare. Acum am mai slăbit. Eram şi atunci şi sunt şi acum apreciat de prieteni. Le place că am ambiţie. Ionel nu era aşa, deşi era un tip foarte muncitor.
-Ştii? Mi-a venit o idée de carte, de fapt cred că ştiu cum se va numi cartea.
-Cum?
-Tanur.
-Mda! E frumos! Îmi place.
Se pare că l-am scos din nou din starea în care era. Îi place idea de carte şi titlul. Dar parcă e cam scurt. E ca şi cum ar fi toată viaţa lui, ori eu vreau doar să scriu şi din viitor. Dar parcă ceva frumos din trecut ar fi frmos să povestim.
-Armată ai făcut?
-Da. La Vama Nădlac, la grăniceri.
-Povesteşte-mi!
-Ce să zic. O armată foarte frumoasă dar şi riscantă. La poliţia de frontieră nu e uşor. Acolo te confrunţi cu tot felul de oameni care vor să treacă clandestine. Ăia sunt în stare de orice. Dar, îi mai prindeam din când în când. Mi-a părut rău că am plecat de-acolo. Am făcut o parte din armată cu Ionel. Era situaţia aceea, că dacă sunt doi fraţi nimeni să nu îi despartă. Pe undeva erau bune vremurile alea vechi. Acolo m-a vizitat şi Claudia. Îmi plăcea că venea şi îi povesteam cum e pe graniţă, mai ales când eram în misiune şi îi mai şi prindeam pe răufăcători. Treceau grupuri clandestine de pachistanezi şi turci. Turci…!
Se pare că îi pare rău că i-a prins. Acolo unde are nevoie de tratament printre celelalte state unde ar putea să meargă este chiar o clinică din Turcia şi cred că se gândeşte la reversul medaliei. Mă gândesc să îi pun o întrebare mai grea dar, poate că ar trebui să mai aştept un pic. Oare pe mine dacă m-ar întreba cineva aşa dintr-odată de lucruri de care nu vreau să vorbesc, oare cum ar fi? Hai să încerc totuşi!
-Crezi că poţi să îmi spui ceva despre căsătorie?
-Oarecum, puţin. Am învăţat ce este iubirea de tot ce e frumos. Am învăţat dragostea şi puterea ei. Credinţa şi tot ce înseamnă ea, dar cel mai important, sănătatea copiilor mei. Ea este foarte importantă.
-Da, dar vezi că asta este importantă pentru toţi oamenii… toţi avem nevoie de sănătate. Altfel… de ce am mai trăi? Poţi să îmi spui ceva despre boală?
-O să încerc să îţi spun cum am aflat, poate mă mai descarc un pic de griji.
-Bine, te ascult.
-Era pe 5 iulie 2010. Ne aflam la morgă. Dintr-odată am tuşit cu sânge. M-am dus la doctor şi mi-am făcut o radiografie. Am crezut că sunt suspect de o răceală retardată. Aşa am crezut, dar după bronhoscopie, s-a spus că am o tumoră. O tumoră malignă. Cred că oricine ar fi fost în locul meu s-ar fi dus mai departe să investigheze lucrurile. Aşa am făcut şi eu. M-am dus la doctor şi am făcut o tomografie. Poate că atunci nu eram pregătit să aflu ce am aşa cum sunt acum. Mi s-a confirmat că am tumoră. Nu am ştiut ce să fac. Am început să caut pe net. Cred că este foarte important pentru cei care află ce se întâmplă cu ei în prezent. Am căutat fel de fel de cazuri, chiar am început să sper că şi eu voi fi ca ei. Unii povesteau că s-au vindecat. Oare, cancerul este o problemă acum când ne aflăm în secolul XXI al existenţei noastre? Nu cred. Dar am sperat că şi eu voi putea fi printre ei aşa că am întrebat peste tot. Dar… fără nici un rezultat. Tumora s-a confirmat, doar ca fiind în stadiu incipient.
La mine a fost o surpriză să aflu că sunt considerat altfel decât mă ştiam. Dacă nu ar fi fost familia lângă mine aş fi suferit, cu toate că doctorii au fost pe perioada spitalizării şi mamă şi tată.
-Doctorii te-au ajutat?
-Da. Foarte mult. Doctoriţa Mihaela Cârstea de la Spitalul Victor Babeş, a vorbit peste tot, inclusiv cu doctorul colonel Claudiu Nistor de la Spitalul Militar din Bucureşti. El este doctor în chirurgie toracică. Acolo m-am internat 30 de zile. Nu aveam simptome. Se zice că 90 la sută din pacienţi, ajung târziu la doctor. Eu pot să spun că sunt un caz fericit pentru că eu am descoperit-o şi nu vreau să mor cum nici ceilalţi nu au vrut.
Îmi vorbeşte despre moarte ca şi cum ar fi ceva obişnuit în orice spital din ziua de azi. Noi oamenii câteodată nu prea ştim să alegem care e viaţa decât atunci când ne prăbuşim fără scăpare. Oare nu ar fi bine să ne controlăm mai des la medic? Ar fi şi medicii mulţumiţi de pacienţii lor, nu? Marian se gândeşte. Cred că avem multe puncte comune mai puţin moartea. Nici eu nu vreau să mor. Eu am o scăpare… din schizofrenie nu se moare. Se poate trăi, chiar şi ca o legumă. Marian continuă:
-M-am operat. Vreau să spun că operaţia a durat 8 ore. De la ora 9 până la 17. Asta din cauză că tumora era foarte aproape de aortă pe artera pulmonară şi a fost foarte greu să o îndepărteze. Trăiam aşa ca pe un ghimpe care îmi inunda gândurile. Când mă trezeam dimineaţa, vroiam să fie vis. Închideam ochii cu gândul că o să dispară visul şi o să ajung iar la viaţa mea dinainte.
Mă gândesc la mine. Oare eu tot aşa gândeam? Nu mai ştiu. Cele şase şedinţe de electroşocuri care mi-au fost administrate m-au făcut să uit tot. Ştiu doar că familia s-a chinuit cel mai mult cu mine. La Marian cel mai mult s-a chinuit familia şi copiii lui… dar şi eu… dacă mai aveam şi copiii…! Mai bine că nu îi am. Cine are să-i trăiască, cine nu să nu îşi dorească, dar asta doar în adevăratul sens al cuvântului de acum şi anume că nu au voie să sufere copiii după urma noastră. Ei sunt aşa cum spune Marian: nepreţuiţi. Îmi pare bine că este ajutat de prietenii săi.
-Ce au spus colegii când au aflat?
-Colegii de taxi au strâns donaţii din partea lor şi a clienţilor. Eu nu aveam decât 10 lei în buzunar. La spital am fost vizitat de familie şi prieteni. Erau cu toţii bucuroşi că operaţia de îndepărtare a tumorii reuşise. La 3 luni de la operaţie am făcut investigaţii din nou şi am aflat că am cancer pulmonar. Am început să fac citostatice. Am făcut şi radioterapie şi chimioterapie. Până la urmă am aflat de la prieteni că există clinici în străinătate care tratează cancerul pulmonar. Cred cu adevărat că la mine sunt şansele foarte mari să mă refac. Acolo sunt cei mai buni doctori în acest domeniu. Ei tratează astfel de cazuri. Mi se pare că au şi psihologi, adică nu mi se pare. Sunt sigur. Am mare nevoie de acest tratament. Dar aşa cum sunt toate lucrurile bune pe lumea asta… este foarte costisitor.
El gândeşte altfel decât gândeam eu. Când eşti schizofrenic, aşa cum spun unii oameni… nu te mai ajută nimeni. Li se pare că vii din altă lume. Este ca şi cum ai comunica cu ei dar pe altă frecvenţă. Mă bucur pentru Tanur că nu are şi el o astfel de problemă. Eu ştiu că de obicei oamenii când află că nu mai au mult de trăit fac diferite depresii pe diferite grade. Eu nu am făcut depresia, eu am dobândit-o. Cred că dacă scriu, înseamnă că acum sunt pe aceeaşi undă cu oamenii care mă înconjoară. Îmi doresc să iau tot tratamentul care există în lume doar să mă fac bine, adică să mă vindec. Dar tratamentul meu nu costă.
-Crezi cu adevărat că ai şanse să obţii fonduri?
-Şansele ca să obţin fonduri prin intermediul unei fundaţii sunt… sunt cam mici. Cred că pe mine cel mai mult mă ajută dorinţa de a trăi. Cred cu adevărat că încă mai există oameni de bine pe lumea asta care pentru ei a face o donaţie cât de mică nu este o sumă foarte importantă şi ar putea… ar putea să mă ajute. Am mare nevoie de acel tratament. Cred foarte mult în el şi valoarea lui pentru sănătatea mea.
Aş face orice să pot să îl ajut, dar mai mult decât această carte nu pre am cum, poate doar moral...!
-Dar în această carte crezi?
-De ce nu? Cartea pe care o scrii cu ajutorul meu vreau să aducă celui care citeşte, faptul că acest cancer de care toată lumea se sperie… nu înseamnă moarte. Vreau să arăt oamenilor cât de importantă este sănătatea şi că dragostea de viaţă este cel mai frumos dar pe care ni l-a dăruit nouă Dumnezeu.
Este un mare optimist. Dar şi eu sunt la fel. Ce dacă am fost diagnosticat cu schizofrenie? Asta nu înseamnă că nu am voie să îmi trăiesc viaţa. Adică ce, viaţa este valoroasă numai pentru cei care au cu ce să şi-o întreţină, să se bucure în lux şi care ei… ei chiar uită de sănătatea lor, cu toate plimbările lor la sala de forţă şi mai ştiu eu ce fac ei...! Viaţa este un mare secret. Nu spune niciodată ce ai în faţă, doar atunci când mergi la vreun control medical.  
-Acum ce statut ai?
-Te referi cum sunt în prezent?
-Da.
-Sunt singur. Adică locuiesc singur. Singurătatea asta o fi şi ea bună la ceva, dar eu până acum nu am descoperit mare lucru. Noroc că o am pe Contesina. Familia a rămas definitiv în Spania. Nu ne-am certat, nu ne-am urât… doar aşa… am convenit să ne despărţim. Nu vreau să spun prea multe lucruri. Nu vreau să o supăr pe Claudia. Ştii ce îmi vine greu acum?
-Nu.
-Nu mai sunt nici taximetrist. Am predate licenţa… tot. Asta e. Bine că mă mai vizitează prietenii că altfel…! Deşi am aflat foarte multe despre viaţa mea, cu atât mai mult îmi doresc să trăiesc.
Marian este genul de om pe care viaţa nu îl poate minţii. Îi arată realitatea şi el o vede.
-Ce ai face dacă ar fi să dai timpul înapoi?
Oare de ce i-am pus întrebarea asta? Eu ce aş face în locul lui? Bine dar… dar eu nu mor. Oare el chiar o să moară? Nu cred. Ăsta este un lucru de care nu ar mai trebui să îl întreb. Parcă am fi pe internet… vrei să afli ziua în care o să mori? Brrrr, nu vreau asta şi cred că nimeni nu vrea. Dar el nu este programat încă. Nu i-a spus nici un doctor aşa cum i-a spus fratelui său înainte să moară că mai are de trăit doar o lună jumătate. Ce greu este să fi şi doctor…!
Bine că nu m-am făcut doctor. Aş fi fost şi eu obligat în fiecare zi să spun fel de fel de amintiri din viitor. Eu dacă aş da timpul înapoi aş alege aceeaşi viaţă. Cu toate încercările de până acum. Cred că altfel nu aş mai fi acum scriitor şi asta este ceea ce îmi place cel mai mult.
-Dacă ar fi să dau timpul înapoi… mi-aş alege aceeaşi familie… cu excepţia bolii.
E normal să gândească aşa. Nimeni nu vrea să ştie că i se termină viaţa. Cel mai bine pentru el acum este că nu e singur. Are pe cineva care să îl alinte aşa cum o face căţeluşa pe care nu o slăbeşte din mângâiat.
-Contesina este tovarăşul meu de viaţă. O am de la un prieten drag. Cred că de la ea pot învăţa din nou să alint pe cineva, să vorbesc cu cineva. Mi-aş dori să stau cu cineva, dar nu îşi asumă nimeni această răspundere. Şi asta e greu.
Îmi este milă de el. Eu chiar dacă am o vârstă şi totuşi nu sunt căsătorit, eu o am pe mama. Lui îi vine foarte greu. Şi îl cred. Cred că l-am obosit. Ce sunt eu? Psiholog? Nu vreau să îl mai întreb nimic astăzi. Este târziu pentru amândoi.
-Ce zici să mai scriem şi mâine?
-Da, de acord... hai că mai vorbim şi mâine! Îţi mulţumesc foarte mult că mă ajuţi.
-Hei, hai să nu începem cu laudele. Mie de obicei îmi plac criticile, dar... oricum îţi mulţumesc că ai răbdarea de a-mi răspunde la tonomatul meu de întrebări.
Mă îmbrac repede şi plec. Drumul meu până acasă îl ţin în transă cu gândurile mele despre Tanur. Este un exemplu pentru mine. Deci el când se simte că este mai torturat de capriciile bolii, atunci devine mai puternic. Este un exemplu de invidiat. Oare.. eu aş putea să îl urmez? Dar nu e vorba numai de mine. Aici este vorba de orice om care calcă pe tărâmurile neţărmurite ale bolilor. Uf. Urăsc asta! Şi mie îmi vine greu să cred că iau tratament toată viaţa, dar al meu este deocamdată gratuit şi ce e mai interesant, îmi doresc să îl iau. Ce m-aş face dacă nu le-aş mai lua gratuite? Aş muri? Nu, nu am voie să mor. O să îmi scriu propriul meu caz. Hai că m-am învăţat să vorbesc prea mult cu mine.
Seara am mâncat ceva uşor şi am încercat să mă culc. Am adormit foarte greu. Nu pot să cred ceea ce se întâmplă. Am văzut fel de fel de cazuri pe la televizor, prin reviste, dar nu am întâlnit aşa ceva până acum. Cred că oamenii şi din asta se maturizează.
Cartea asta pe care o scriu trebuie să aiba rolul de de a obţine acea sumă pentru Tanur. Eu nu pot să cer nimic. Dacă el scapă este ca şi cum eu din lumina inimii mele îi dau lui. Dacă Domnul ne cheamă la el, aş vrea să găsească şi picul meu de lumină pe care i l-am dăruit lui Tanur. Poate... poate mă iartă şi pe mine pentru că şi eu sunt om şi noi oamenii suntem păcătoşi de atunci de când ne naştem... dar asta este o altă poveste pe care sper să o scriu într-o bună zi în volumul 3 al uneia din cărţile mele.
*
-Alo! Tanur?
-Da George, spune! S-a întâmplat ceva?
-A, nu... nimic. Am vrut să văd dacă eşti acasă. Ştii, aseară am adormit foarte greu şi am mai reflectat la ceea ce scriu. Ne putem vedea şi astăzi? Promit să nu te obosesc aşa cum am făcut ieri.
-Da, normal. Te aştept. Când vii?
-Cred că într-o jumătate de oră.
-Aha! Bine, vino! Te aşteaptă şi Contesina...!
În drum spre Tanur nu mă mai gândesc la nimic. Trebuie să fiu foarte odihnit psihic. Timpul de 4 săptămâni ca să scriu cartea este destul de scurt pentru mine. Am nevoie de odihnă. Eu care până acum scriam o carte în aproape un an, acum să mă rezum la o lună, deja este...! Lasă. Sper să ne ajute Dumnezeu.
La sosire ne dăm mâinile prieteneşte şi pentru că îl văd zâmbind ne hotărâm să mai aflăm câteva informaţii. La el în casă se află un vecin de bloc, Alex. Mă bucur să ştiu că vecinii se gândesc la el. Pe mine vecinii mă evitau, cu toate că nu le-am zis niciodată ceva de rău. Contesina este şi ea prezentă şi din câteva vorbe aflu că a fost foarte cuminte în prima ei noapte la Tanur. Mă bucur pentru el că nu este atât de singur, mai ales noaptea când nu poate dormi şi grijile sunt foarte apăsătoare. Este foarte greu să fi într-o aşa dilemă ca el. La televizor este un reportaj despre războiul din Libia aşa că nu îl întreb ceva legat de boală.
-Ce crezi despre război?
Pare uimit de întrebare dar după ce îşi drege glasul îmi răspunde:
-Eu cred că un război declanşează un alt război. Ai văzut cum a fost cu Egipt-ul? A început uşor, uşor şi apoi încet, încet s-a extins. Oamenii nu gândesc. Ei nu văd realitatea pe care o vedem noi.
Pentru o vreme nu mai vorbim, apoi continuă cu un alt subiect:
-Singura ţară unde aş vrea să trăiesc sau măcar să vizitez, ar fi America. Iar dacă ar fi ultimul meu vis, adică să-mi spună doctorii că mai am de trăit doar 6 luni, aş vrea să vizitez China. Îmi place cultura lor. Am urmărit un serial la televizor, Doctor Who. Mi-a plăcut felul lor de a gândi, de a fi, cultura lor, chiar şi viaţa lor organizată. Dar asta poate în altă viaţă.
E greu să ajungi să gândeşti aşa. Dar nu îl mai întreb nimic. Îl las mai bine să spună ce vrea el, dar văd că tace. Are nevoie de timp şi îi las.
-Crezi că războiul este o cale de a rezolva unele lucruri?
-Nu, nu am fost niciodată de acord cu asta.
-Bine. Mai spune-mi de Ionel.
-El este mort din 5 iunie 2010. Ne vizitam. Comunicam... mergeam în excursii. Ziua mea a fost cea mai aiurea. Pe 15 iunie nu a mai fost ca ziua mea de obicei. A fost o zi neagră şi urâtă. El nu lua tratament pentru că a fost diagnosticat în ultimul moment. Avea dureri de spate... de ...! El avea... are o fată şi doi băieţi pe care mai mult îi vizitez şi îi ajut eu. Din puţinul meu le dau şi lor.
-Dar tu nu mai ai nici o formă de venit?!
-Da, asta e adevărat, dar eu acum mă concentrez să strâng banii pentru tratament.
Pentru moment îmi vine în minte gândul de aseară, adică ce aş face dacă tratamentul meu de 1500 de lei nu ar mai fi gratuit. Brrr!! Nu vreau să mă mai gândesc.
-Cum ai auzit, să zicem de clinica din Turcia?
-A! Un prieten sa tratat acolo. De fapt prietenul său s-a tratat acolo şi acum e bine. Se mai duce din când în când să vadă dacă a evoluat sau nu. Până să aud eram într-o stare de disperare. Nu ştiam că am astfel de şanse să mă recuperez. Cred că oamenii dacă nu merg la control... de-aia mor. Când îţi doreşti să trăieşti, vezi lucrurile altfel decât le vad cei care nu sunt bolnavi.
Şi eu gândesc la fel. Dacă nu îmi doream să trăiesc, până acum din cauza unei depresii care a venit colac peste pupăză, poate că aş fi avut tentative de suicid. Greu de înţeles şi oamenii care încă mai fac asta. Eu mi-am dorit şi am reuşit până la urmă să mă las şi de fumat. Cred că are dreptate. Este foarte important să gândeşti pozitiv şi în acelaşi timp să îţi doreşti ceva frumos ca şi cum dorinţa s-ar împlini pe moment. Da... e frumos să îţi doreşti dar şi mai frumos este să ţi se şi îndeplinească dorinţa. Dacă nu ar fi spitalele care încă nu s-au privatizat...! Ne-ar rămâne doar credinţa.
-Cum era în spital?
-Majoritatea pacienţilor aveau certitudinea că or să scape. Şi eu am avut aceeaşi certitudine, că dacă mă operez o să şi scap. Înainte de operaţie nu ţineam regim. Mai veneau fetele la mine şi îmi mai aduceau câte ceva.
-Plângeai de faţă cu ele?
-Nu. Nu vroiam să le aduc în situaţia ca mai târziu să rămână cu sechele psihice din cauza mea. Aş fi vrut să le spun ce să facă în cazul în care n-am să mai fiu, dar... nu. Nu cred că e bine să fac asta, sau...Totuşi aş vrea să le învăţ să meargă la control din an în an. Poate şi eu dacă aş fi făcut... şi Ionel dacă ar fi făcut... nu am mai fi ajuns... eu aici şi el acolo.
-Spunemi! Crezi că poţi să deţii controlul vieţii tale?
-Cred că nu deocamdată. Intervin tot felul de lucruri cum ar fi, destinul, hazardul...!
-Dar în cazul în care ai să strângi aceşti bani?
-Aş vrea să îmi reiau viaţa de zi cu zi. Nu mă mai întorc la taximetrie, dar m-aş angaja în domeniul facultăţii de management de la care am luat diploma.
Eu nu mă gândesc să am bani. Cred că viaţa este mult mai frumoasă fără ei dacă eşti sănătos. Banii îi fac eu, nu mă fac ei pe mine. Cred că banul este o energie. Un aspirator de buzunare, un fel de vietate care îi place prietenia.
-Vorbeştemi de prieteni.
-Cel mai bun este Florin. Din prima zi de când a aflat, a mers cu mine peste tot la Bucuresti. Mi-a luat medicamente, m-a ajutat şi cu bani... Cred că viaţa fără prieteni ar fi una fără sens. Un prieten te ajută, te înţelege, te îndrumă, adică este cel care se iubeşte pe el însuşi. Poţi să te bazezi pe ei. Claudia mi-a fost prietenă 3 ani de zile, după care ne-am căsătorit.
-Aţi avut vreodată discuţia despre viaţă şi moarte?
-Da. Ea îmi spunea că o să moară de cancer pentru că ea este născută în zodia Racului.
Eu nu am avut cu nimeni o astfel de discuţie. De fapt dacă nu sunt căsătorit şi nici nu am fost... cu cine să vorbesc, să îi spun mamei că o să mor? Nu. N-aş face asta. S-a chinuit destul cu mine. Nu vreau să se înbolnăvească.
-Ce crezi despre oamenii care se înbolnăvesc?
-La început, toţi se hazardează; că o să fie bine, că o să reziste, că o să depăşească momentul, dar... cu timpul clachează. La mine, cu cât a fost mai greu, cu atât sunt mai puternic şi nu mă las.     
-Şti ceva de acele clinici?
-Da, ştiu că am să mă vindec.
Sunt uimit. Aşa o mare forţă de încredere nu am mai întâlnit nici la mine şi nici la cazurile pe care le-am cunoscut de-a lungul anilor cât am suferit şi eu. Este un om puternic şi cred că are mari şanse de vindecare cu această gândire optimistă.
-Dacă mă întrebi strict de ele pot să îţi spun că este cel mai bine să intri pe net să vezi cu adevărat şi să te convingi singur. Hai să îţi spun ceva: Când am fost internat la Spitalul Fundeni, am văzut acolo ceva care m-a impresionat şi mi-a plăcut foarte mult. Exista un panou pe care unii pacienţi şi-au scris câteva cuvinte despre ei. La un moment dat am citit aşa:”Cancerul nu înseamnă moarte”. Este fenomenal acest citat, acum în secolul XXI normal că ar trebui să existe pastile care să ne facă bine de pe o zi pe alta, dar e bine să fim realişti.
Are dreptate. Şi eu gândesc la fel. Acum că am trecut în viitor, faţă de vremurile din trecut, ar fi trebuit să se inventeze şi medicamentul care vindecă schizofrenia. Cred că ar trebui să se inventeze multe lucruri bune, dar hai mai bine să fiu realist... pe criza asta, nu prea cred.
-Când mergeam la tratament, am descoperit mai multe cazuri de oameni mari, de copii... chiar am văzut o fată de 20 de ani care avea cancer. Am plâns. Ea nici măcar nu a intrat în viaţ
E trist ce spune. Şi eu am văzut la viaţa mea multe cazuri de depresie care m-au făcut să tremur. Fete tinere şi băieţi care li se făceau electroşocuri... foarte dur. Pe mine m-au chinuit mai mult decât mi-aş fi închipuit vreodată simptomele de după cele şase şedinţe. Eu era de 30 de ani, dar erau şi tineri de 19 care li se făceau.
Mă bucur că nu se mai fac. Cel puţin e un lucru extraordinar că nu se mai fac.
Tanur îmi vorbeşte despre site:
-Profesoara mea de engleză, mi-a promis că mă ajută să postez lucrarea. Cred că merg spre bine lucrurile. Dacă ar merge aşa şi cu tratamentul...!
-Şi eu zic la fel Marian. Cred că suntem intraţi pe făgaşul cel bun.
Are foarte multă încredere. Eu nu sunt omul care să ia speranţele oamenilor. Vreau să îl ajut şi asta o să fac din puţinul meu psihic pe care îl mai am fără să îi pun condiţii. Dacă el se vindecă, eu sunt vindecat. Cred că m-am născut să fac fapte bune pe lumea asta şi vreau ca acesta să se numere printre celelalte lucruri pe care mi le-am propus să le fac. Este adevărat că nu sunt un bun scriitor, nu am şcoală prea multă, dar ce să fac dacă îmi place să scriu? O să am fel de fel de persoane în faţă care o să mă dea înapoi, dar dacă ceea ce fac eu acum este pentru vindecarea lui Tanur, asta am să fac.
-Ştii care e treaba mai grea acum?
-Nu.
-Dacă mai este nevoie de o a doua operaţie, corpul meu nu este pregătit. Dacă înainte aveam venă şi aveam nu glumă, acum nu mai am. Am slăbit. Aş vrea dacă se poate să îmi fac o pensie. Nu cred că mai pot să lucrez mult. O să am de trăit şi nu mai am cu ce. Ce mă fac? Am nevoie de bani, nu am nici un venit. Dacă nu ar fi Contesina, eu nu aş avea nici cu cine să vorbesc. Ei pot să îi spun orice. Ea chiar mă “înţelege”.
Dacă ar fi avut pe cineva care să îi aline suferinţele morale cel puţin, nu ar mai fi atât de abătut. Eu am şi nu am. Şi eu sunt tot singur la capitolul relaţii. Pe mine cine să mă vrea aşa cum sunt acum: ca un măr putred pe interior dar foarte simpatic la suprafaţă? De bine de rău eu mă mai întâlnesc cu prietenii la Estuar şi mai schimb atmosfera din interior, dar el... el cred că suferă şi din cauza asta.
-La momentul ăsta ai o prietenă?
-Pot să spun Da. A impresionat-o cazul meu. Mă ajută foarte mult. Ea este persoana care mi-a spus de aceste clinici. Suntem prieteni. Are încredere mare de tot în mine. O cheamă Denisa. Fosta soţie nu are ce să zică. Denisa este o prietenă adevărată, mă sprijină la fiecare pas al meu.
Cândva şi eu aveam sprijin din partea persoanelor de sex opus, dar asta până într-o zi când au considerat ele că este mai bine să treacă pe partea cealaltă când mă văd pe stradă. Asta e învăţare de minte, de fapt şi de la singurătate am câte ceva de învăţat.
-Ai învăţat ceva de la singurătate?
-Da. Fiind singur te gândeşti la tot ce nu ai făcut până acum în viaţă şi tot ceea ce a rămas de-acum înainte de făcut.
Se joacă cu Contesina. Îi fac câteva poze cu telefonul ca să ne mai destindem puţin. Marian râde şi glumeşte cu ea ca şi cu un copil, apoi continuă:
-Doarme liniştită când ştie că e cineva lângă ea.
Am şi eu acasă pisică dar e fiţoasă, vine la mine numai când e în călduri de parcă eu aş fi motanul ei.
-Cunoşti tot oraşul Ploieşti?
-Da. În 12-13 ani de taximetrie... chiar înseamnă că ştiu ceva.
Clipeşte des din ochi,  cred că l-am obosit iar.
-Cum ai somnul?
-În momentul în care adorm, încep şi visez, dar spre dimineaţă îmi aduc aminte doar frânturi din el. Am visat că sunt bine, că m-am tratat, că eram cu familia, dar m-am trezit. În vis am tot ce îmi doresc să realizez de la viaţă. Visez numai lumină. Visez că zbor frecvent şi lucrul ăsta îmi place foarte mult. Se zice că e bine când visezi că zbori.
Spre deosebire de mine el visează frumos. Eu de când m-am înbolnăvit, visez numai întuneric. Dacă îmi apare soarele, abia îl văd undeva la orizont şi pe urmă uit când mă trezesc. Îmi aduc aminte dacă privesc cerul. E frumos să şi zbori, dar e numai vis. Dar poate că dacă îmi apare soarele şi mie în vis, înseamnă că o să fiu şi eu mai bine cu sănătatea. Poate că aşa e destinul...!
-Crezi în vorba aceea că nimic nu e întâmplător?
-Da. Foarte mult. Uite, stăteam şi mă gândeam la tratament. Eu cred mult şi în medicina naturistă. La urma urmei, medicamentele sunt făcute tot din plante.
Dacă ar exista şi pentru mine ceaiuri în care să am aşa mare încredere, chiar aş lua şi eu, dar aşa prefer să iau pastilele. Sunt mai puternice, dar nu decât mine. Rezist mai mult decât şi-ar închipui orice doctor. Poate că ei m-au făcut aşa. Merit un premiu... poate un serial de televiziune... A! Nu. Nimic.
-Dacă cineva ar veni la tine şi ar vrea să facă un reportaj, ai vrea?
-Orice e bun pentru mine. Am nevoie de tratamentul acela ca de aer. Dar cred că avem nevoie amândoi de acel reportaj: tu cu cartea, eu cu boala...!
Se uită la filmele din calculator. Se mai delectează ca să uite prin ceea ce trece. Cândva şi eu făceam la fel numai că mă uitam doar aşa să am unde mă gândi la ale mele. Nu vedeam nimic din ceea ce se întâmpla pe ecran, poate numai dacă era ceva legat de vreo depresie, sau cum reuşesc unii oameni să îşi revină din agonie. Încercam să învăţ câte ceva din tot, asta până când mă reluau la întrebări gândurile negre, aceleaşi din ce în ce mai profunde. Apoi visele acelea în care mă vedeam deseori pe alte planete... dar totul în întunericul nopţii viselor negre. Dimineţile cu soare şi ciripitul păsărelelor erau singurele mele motive pentru a vedea cum va fi şi următoarea zi, apoi...! Cred că este timpul să întrerupem discuţia pe ziua de azi aşa că îi spun scurt:
-Gata. Mai vorbim şi mâine.
-Bine George, cum zici tu că este mai bine şi pentru tine.
*
Plec de la el cu inima împăcată că şi el este mulţumit de ceea ce facem şi pe deasupra se gândeşte şi la mine. Acasă îmi fac temele ca un copil de şcoală iar în rmătoarea zi merg din nou la Tanur. De cum intru pe uşă îl şi abordez cu noile mele întrebări. De data asta despre căsătoria lui de parcă eu aş şti să îi dau vreun sfat în acest domeniu.
-Cum te-ai cunoscut cu Claudia?
-Eram vecini în Ploieşti. Ne-am cunoscut la o zi onomastică a verişoarei mele. M-am dus singur acolo. Ziua onomastică de atunci nu se compara cu cele care se organizează în ziua de azi. Pe masă erau numai sucuri.
Mi-a plăcut că era o blondină superbă. Era slăbuţă şi avea ochii frumoşi ca de căprioară. Am dansat, am vorbit, la un moment dat am început să spun bancuri. Eram tare haios atunci, de fapt cred că aşa sunt toţi tinerii. Aveam amândoi 18 ani. Ne ţineam de mână. Am stabilit o întâlnire, de fapt aşa se obişnuieşte şi acum, dar nu se compară cu zilele acelea. Telefoanele funcţionau cu greu şi la prima întâlnire ne-am văzut doar puţin. Pe urmă, de la a doua stăteam ore în şir de vorbă. Ne spuneam numai lucruri frumoase. Cu fiecare zi ne îndrăgosteam tot mai tare. Mergeam la film la Cinemascop cum era atunci joia, şi sâmbăta mergeam la teatru. Ne plăcea foarte tare piesele lui Caragiale.
În 1992 sa născut Roxana, iar în 1994 Ancuţa. Dar dragostea noastră a persistat mult timp. Acelaşi sentiment l-am păstrat permanent.
Simte când spune asta. Eu nu prea mai am ce să simt de atunci, poate că aveam şi eu 18 ani, poate că am avut prietene... sau prima dragoste...! Poate că acum eram tătic, sau... oricum aşa cum sunt acum simt că aş putea să fiu un familis convins. Poate că eram căsătorit şi acum...!
-Ai vrea să mai fi tătic?
-Da. Să am măcar un băiat. Vreau să văd şi cum este să ai băiat.
Frumos spus. Vrea să vadă cum e să ai şi băiat. Şi eu mi-aş dori un băieţel dacă ar fi cineva care ar dori să facă un pui de scriitor. Să simt şi eu că îmi spune cineva tati.
-Fetele te iubeau?
-Da, de fapt ne iubeau pe amândoi în egală măsură.
Aşa mi-am dorit să am şi eu familia unită. Poate că şi fetele au vrut asta, numai că nu au gândit ca mine când la vârsta de 10 ani am refuzat să mai am alt tătic în momentul în care mama m-a întrebat. Să mă fi costat acea decizie de atunci boala pe care o am atunci?
-Ce au făcut când au aflat că eşti bolnav?
-Şi-au luat bilete de avion şi au venit de urgenţă. Am avut suport moral din partea lor foarte bun. S-au comportat cu mine ca şi cum eu eram copilul lor, dar cu respect bine-nţeles.
-Încearcă să te descrii!
-Sunt un tip sociabil, modest, iubesc oamenii, natura, nu sunt omul care să se certe, îmi place să fiu familist, sunt un om de casă. Simplu.
Cred că este aşa, de fapt îl văd în carne şi oase.  
-Vorbeştemi despre ce ai învăţat din viaţa de spital.
-Să apreciez viaţa, sănătatea, încrederea în mine ca persoană. Am început să privesc viaţa sub altă formă.
De ce l-am întrebat asta? Eu cum am văzut-o? Urâtă şi neagră, dar asta a fost doar o perioadă de 5 ani, pentru că mai apoi am învăţat să iau viaţa de la început, chiar dacă am suferit şi eu şi cei din jurul meu, nu mai spun de cei din spital de la care am învăţat că nu ai cum să te pui în pielea unui bolnav. Nu ai cum.  
-Povesteştemi o întâmplare de-a unui pacient.
-După ora stingerii, colegul meu de salon în vârstă de 60 de ani, a început să îmi povestească cum s-a înbolnăvit el. Era un om tăcut înainte. După ce s-a destăinuit, am aflat multe despre viaţa lui. M-a ales pe mine pentru că m-a văzut mai rezervat.
Îmi spunea că îi era teamă de ziua de mâine. Nu ştia dacă mai apucă următoarea zi. Cine nu are un bătrân să îşi cumpere, iar cine are să îl respecte şi să îl preţuiască. Omul acela mi-a arătat adevărata valoare a vieţii. Îmi spunea că în viaţă dacă nu eşti corect, îţi pierzi oamenii. Eu mă gândeam la ce spunea şi nu ştiam nici eu dacă apuc vârsta lui de 60 de ani.
Întâmplările din viaţa mea au fost multe şi demne de prezentat, dar acum viaţa mea este doar un liant pentru a uşura memoriile lui Tanur. Cred că nu îşi mai aduce aminte prea multe şi nici nu am voie să îl obosesc. Mai bine mi-ar spune cum era pe taxi.
-Povesteşte-mi despre viaţa de pe taxi.
-Odată, un bătrânel şi-a uitat în maşină o sacoşă cu 1500 de lei, un telefon, o pâine şi o ciocolată. A avut noroc că i-am găsit eu primul sacoşa deşi se afla pe bancheta din spate. Am căutat în agenda telefonului şi am găsit un număr pe care scria, acasă. În momentul acela l-am sunat, l-am chemat şi i-am înapoiat sacoşa. A fost foarte mulţumit pentru că aceea era pensia lui.
Aşa şi eu pot să spun că am înapoiat banii vanzătoarei de la supermarket care a greşit când mi-a dat restul mai mult decât s-a aşteptat vreodată cineva. Dar eu l-am întrebat şi el vrea să îmi răspundă.
-Altădată un coleg ce se afla in Vest, avea nişte probleme cu nişte clienţi. Nu vroiau să îi plătească cursa şi atunci am sunat la 112. A venit un echipaj de poliţie şi i-a prins. Eu credeam că este el în pericol, dar m-am liniştit apoi.
Odată, un băiat şi-a uitat o pereche de ochelari de soare din aceia de firmă. Scumpi. A trecut vreo două luni. Eu când i-am găsit i-am înfăşurat într-un şerveţel şi i-am băgat în torpedo. Băiatul a venit după o vreme şi m-a întrebat. I-am înapoiat şi el chiar a rămas uimit. Îşi luase demult gândul de la ei. S-a bucurat şi a rămas plăcut surprins.
Altădată, era ultima cursă. Am dus nişte clienţi care erau bine dispuşi. Cursa a făcut 9,80 lei şi în loc să îmi dea 10 lei, mi-a dat 50 de lei şi au plecat. Mi-a părut rău că nu am avut de unde să îi mai iau pe niciunul din ei, pentru că fiind noapte nici eu nu am observat câţi bani îmi dăduseră. Viaţa de taxi e periculoasă. Nu şti pe cine iei în maşină.
Am auzit o poveste că cineva a luat în maşină un client care a cerut să fie dus la o anumită adresă, dar acel individ tocmai dăduse o spargere. În urma lor venea poliţia cu girofarurile aprinse. A blocat taxi-ul şi l-a prins pe hoţ.
Odată, eu am luat în maşină un om simplu la prima vedere. Am purtat o discuţie la un nivel mai elevat pentru că noi taximetriştii suntem învăţaţi să vorbim cu oricine. La sfarşit, omul mi-a dat o carte de vizită pe care scria senator. De-aia îţi spun că nu şti pe cine iei în maşină.
Este bine că îşi aminteşte acele lucruri. Îl ajută mult să îi revină memoria. Mie ce să îmi revină dacă s-a şters? Dar mie mi-au fost şterse, nu le-am uitat. Dacă aş avea bani, aş face numai lucruri de care să îmi amintesc cu drag la bătrâneţe. Aş vrea să îmi cunosc mai bine viaţa, dar cred că este imposibil şi de gândit aşa ceva, dar de sperat şi realizat.
-Ce te-a determinat să predai licenţa?
-Economiile mele se terminaseră şi urma să fac în continuare investigaţii pentru tratament. Dacă nu am mai lucrat, m-am înprumutat şi normal că a trebuit să îi dau banii înapoi, aşa că am vândut maşina, am predat licenţa şi am continuat investigaţiile.
-Mai vorbeşte-mi despre boală.
-Era prin august 2010 făcusem operaţia. Era în perioada de recuperare. Mi sa spus că tumora este cu grad jos de malignitate. Aveam mari speranţe să mă tratez. La 3 luni după operaţie am făcut bronhoscopie şi apoi tomografie. Mi sa spus că am celule neoplazice. Oficial aveam cancer pulmonar. Eram lipsit de speranţă. Aveam nevoie de citostatice şi radioterapie. Le-am făcut. Nu ştiam dacă reuşesc sau nu. Eram la cum se spune, la noroc. Familia şi prietenii m-au ajutat enorm. În primul rând moral. Îmi spuneau că după tratament o să fiu bine. Şi eu speram ce ziceau ei şi tot timpul zi de zi mergeam şi înainte dar şi în derivă. După câteva luni am făcut din nou tomografie şi bronhoscopie şi a ieşit cât de cât bine. Tratamentul urma să îl mai fac 6 luni.
În ţară la noi sunt doar cele două variante de tratament care nu prea sunt de viitor. La clinicile din străinătate există aparatură modernă şi un tratament mai complex, dar toate astea costă foarte mult. Mulţi bani. Poate că această sumă este infimă pentru unele personalităţi, dar eu nu îi am şi nici nu am posibilitatea să îi împrumut.
E greu să nu ai nici o formă de venit, mai ales în zilele noastre când toate sunt scumpe şi fără farmec. Dacă ar avea măcar un ajutor de acolo din străinătate, dacă i-ar trimite şi lui familia de acolo... sau poate că nici ei nu au de unde.
-Fetele ar putea să te ajute?
-Nu. Ele sunt la şcoală acolo. Sunt doar eleve.
-Dar soţia?
-Vrei să spui fosta soţie. NU. Nu poate.
Din nou face o pauză mai mare. De când am început să vorbim, ocoleşte sau poate nu vrea dar nici nu este obligat să îmi spună ce se întâmplă în acea zonă a sufletului unde este acum păstrată fosta lui soţie. Eu nu aş vrea să ajung să am o soţie şi apoi să mă despart de ea. Atunci, de ce mai m-aş căsători? Mai bine aşa...burlac.
-Vorbeşte-mi ce şti despre acest cancer.
-Celulele neoplazice sunt moartea întruchipată pentru plamâni, dar dacă vrei, putem căuta informaţii pe internet.
Nu am stat prea mult pe gânduri. Când am ajuns acasă am intrat direct pe google unde am găsit asta:
Cancerul pulmonar apare ca urmare a unei replicări haotice, scăpate de sub control, a celulelor parenchimului pulmonar. Celulele canceroase îşi modifică foate mult caracteristicile, astfel încât devin capabile să se multiplice rapid, au o durată de viaţă mult mai lungă şi capăta o agresivitate particulară, care le permite să se împrăştie în organism, determinând metastaze în diverse alte organe. Cancerul pulmonar poate să apară în orice parte a plămânului, neexistând zone predispuse în mod particular la dezvoltarea lui. Datorită faptului că este descoperit foarte tardiv, adesea în stadii terminale, mortalitatea cancerului pulmonar este una din cele mai crescute, nefiind depăşit decât de cancerul mamar şi de cel de prostata. Simptomatologia, adesea nespecifică sau înşelătoare (tuse, alterarea stării generale), este cea care îi creează pacientului senzaţia că afecţiunea sa nu este atât de gravă, iar acesta nu se prezintă încă de la început la medic. Cu cât prezentarea este temporizată, cu atât şi riscul ca neoplazia să evolueze este mai crescut, iar opţiunile terapeutice ajung să fie foarte limitate şi chiar ineficiente.
Este real. Astfel de personae sunt poate mereu în jurul nostru şi noi nu ştim că ei au nevoie de ajutor. Este greu să trăim acum în zilele noastre chiar dacă nu ducem lipsă de internet sau magazine pline cu vitrine ademenitoare pe bani buni, dar este şi mai greu să avem o afecţiune pe care nici să nu ştim că o avem. Poate că acele controale periodice la medical nostrum sunt costuri care ne pot costa viaţa dacă nu le plătim, sau unii dintre noi de exemplu cum sunt eu, chiar am această şansă de la viaţă să ştiu cu adevărat ce am şi să mă tratez. Există vorba aceea din popor; copilul până nu plânge, mama lui nu îi dă piept. Cred că aşa e şi cu noi, dacă nu mergem la doctor să îi spunem cu adevărat ce ne doare, el nu are cum să ne facă bine.
*
Marian tuşeşte foarte mult şi nu e bine. Îmi pare rău că nu am cu ce să îl ajut. Nu este nimeni lângă mine care să îmi spună ce să îi fac. El este singurul care suferă. Boala mea nu mai are loc în momentul ăsta. Dar sunt sigur că o să îl mai lase tusea. Tanur este optimist. Eu sunt optimist doar pentru mine. Şi eu am suferinţele mele, am ameţeli şi perioade de câteva milisecunde când nu ştiu ceva. Sper să nu se dezvolte astfel de lucruri. Nu am nevoie de ele. Am suferit din plin de la acele electroşocuri şi nu mai vreau nici în ruptul capului să mă întorc la starea de atunci, când trăiam doar ca să respir.
E singur acasă. Contesina este prilejul lui de bucurie pentru această zi. Prietenii lui au fiecare familii. Alex nu a mai venit. Marian mi-a spus că şi-a gătit o ciorbă de fasole şi nu vine nimeni la el la masă. Mă invită şi pe mine, dar prefer mai bine să beau o cafea în timp ce el serveşte masa. Căţeluşa este foarte jucăuşă şi acest lucru îl face din când în când să zâmbească sau chiar să râdă.
Eu îmi aduc aminte că mâine merg la Estuar şi încep să îi povestesc câte ceva de acolo. Mă ascultă atent dar are şi momente când se mai pierde. La un moment dat vorbim despre medicamente, despre droguri şi chiar de alcoolici. Aş vrea să încep cu întrebările mele dar marian nu mă lasă. La un moment dat mă invită la masă. Nu îl refuz şi accept invitaţia la ciorbiţă de fasole ca la mama acasă cum îi spune el. Eu nu mănânc de fel cu pâine pentru că ţin să mai slăbesc aşa că savurez cu mare poftă ciorbiţa.
Este un bucătar excelent. Eu de obicei nu mănânc în orice casă pentru că am meniul meu, dar el chiar găteşte bine. Îi place şi lui că mă simt bine şi mie că el este mulţumit că are pe cineva la el la masă. Dar termin repede şi nu îmi rămâne decât să trec la treabă. Timpul de o lună este foarte scurt şi am nevoie ca el să vorbească cu mine.
-Ce părere ai de cei care iau droguri? Cum sunt ei? Cum ajung să le ia?
-Eşti chiar hotărât. Eu cred că aceştia sunt într-un fel obligaţi ca să zic aşa, adică depinde de anturaj, sau chiar mai bine zis le este frică, au teama zilei de mâine. Oamenii câteodată ajung la disperare.
-Înţeleg ce spui. Dar tu dacă ai ajunge într-un caz de disperare, adică dacă ar fi să ştii că mai ai puţin de trăit şi ai vedea că pe zi ce trece te simţi tot mai rău... ai lua droguri dacă ai avea posibilitatea să le cumperi?
-Nu. Categoric nu. Asta e viaţa. Dar eu ştiu pe cineva care avea firmă. Era genul de patron care îi mergeau bine afacerile. La un moment dat al vieţii, a intrat într-un anturaj periculos, spun eu; cu cluburi de noapte, discoteci, oameni care nu erau uşi de biserici mă înţelegi, oameni care făceau fel de fel de inegalităţi. La un moment dat a intrat întrun astfel de grup să vadă cum este. Dar curiozitatea l-a dus la extreme. A pierdut multe valori din viaţa lui, inclusiv oameni şi prieteni. A devenit irascibil. Făcea chiar lucruri nepermise pentru aşi obţine o doză. Ajunsese într-un hal fără de hal. Şi-a pierdut familia şi într-un final a căzut pradă acestui flagel al drogurilor. Dar tot timpul există o speranţă şi o şansă în viaţă pe care trebuie să o găseşti şi să o urmezi. El acunoscut o femeie care şi ea a fost dependentă de droguri, dar ea a fost la o clinică de dezintoxicare şi sa tratat. În felul acesta l-a ajutat şi pe el să se recupereze şi acum sunt împreună.
Eu cred că drogurile sunt nişte medicamente ale morţii. Cu cât iei mai multe cu atât devi mai aproape de final. Poate că aceşti vieţaşi sunt dornici sau obligaţi să moară fără să depună prea mult efort, din contră; se distrează la început, apoi se obişnuiesc şi mai la urmă nu mai au alt drum de parcurs decât înainte.
Poate că noi oamenii am putea să îi întoarcem în timp să le arătăm cine erau ei înainte şi persoanele de care erau ataşaţi sufleteşte, cu toate că în viaţă nu prea e bine să te ataşezi de oricine. Tu suferi mai târziu când persoana nu mai este lângă tine.
Poate că trăim într-o epocă mai modernă din punct de vedere spiritual, unde ataşările sunt pe zi ce trece din ce în ce mai puţine ca înainte. Cred că cei care iau droguri pur şi simplu se ataşează de ele. Le iubesc, le venerează... şi nu e bine asta. Cei care scapă cred că dau în patima băuturii. Altă problemă care ar putea distruge un om care ştie că într-un viitor apropiat va intra în acel vestit tunel de unde puţini sau mai întors.
-Dar despre alcoolici?
-Eu chiar am avut o depresie mică după divorţ şi am crezut că dacă beau şi sunt tot timpul într-o stare de euforie o să uit prin ceea ce trec, dar mă trezeam dimineaţa şi mă gândeam că nu sa schimbat nimic.
De ce oare nu îmi spunea şi mie tata la fel când bea? Laş fi înţeles mult mai bine şi l-aş fi ajutat. Nu ar mai fi făcut atâtea scandaluri, certuri din orice, nu ar mai fi lipsit de la serviciu, nu ar mai fi făcut multe lucruri pe care noi ca şi copii le-am luat ca învăţare de minte... nu s-ar mai fi certat cu lumea, s-ar fi ocupat mai mult de sănătatea lui... nu ar mai fi intrat în acel tunel de unde nu a mai venit.
Cred că pentru ei este foarte important să facă primul pas. Acoolicii când îşi dau seama că ceva se întâmplă cu ei este primul pas. Atunci el îşi spune: Am o problemă? OK! Hai să o rezolvăm? Dar câţi oameni care trec prin aceste patimi ale băuturii gândesc aşa? Poate că mai puţin de doi dintr-o sută. Aici noi oameni iar avem obligaţia să îi tragem de mânecă. Eu cu tata am încercat, dar anii deveniseră parte integrală din mintea şi conştiinţa lui. Era condus... Asta e.
-Ce crezi despre violenţa domestică?
-Aşa cum am mai spus, sunt un tip familist de casă cu se spune. Eu nu mi-am lovit nici soţia nici copiii. Cei care o fac sunt nişte brute, nişte oameni dacă se pot numi aşa fără sentimente. Dacă îţi loveşti soţia sau copiii este ca şi cum te-ai lovi pe tine însuţi.
Aceşti oameni îşi închipuie că sunt zei şi că totul trebuie să li se atribuie lor, dar ei nu ştiu că dacă ai muşchi înseamnă că ai şi minte. Ei chiar nu o au.
Violenţa domestică poate că trebuia discutată încă din vechiul regim. Noi copiii, am dormit pe casa scării de multe ori când eram anunţaţi că tata e băut. Of, îmi pare rău că vorbesc despre el, dar e bine de ştiut pentru cei care auziţi despre alţii că încă o mai practică, astăzi legea nu iartă şi bine face.
Dacă tata mai trăia, nu lăsam lucrurile să rămână aşa, îl ajutam să înţeleagă că are o vârstă şi să se uite în oglindă dacă mai are vreo furie, dar nu mai am de unde să îl iau. Poate dacă ne mai întâlnim într-o altă viaţă şi eu am să fiu tatăl lui, am să îl învăţ numai lucruri frumoase despre viaţă. Dacă...! Marian nu cred că este omul care să fie cel puţin recalcitrant. Este un tip calm dar ce păcat că nu pot să îl ajut.
Dacă el ar obţine acele fonduri pentru tratament, aş fi cel mai fericit înger de pe pământ.
-În cazul în care ţi-ai face o fundaţie şi ai obţine fonduri pentru ea, ce ai de gând?
-Vreau ca deviza mea: Lupta pentru prevenirea şi combaterea cancerului; să nu rămână la nivelul de doar vorbe. Vreau să ajut pe oameni să nu ajungă în starea mea. Aşa cum spun şi medicii: mai bine previi decât să vindeci; este unul din citatele doctorilor. Fundaţia şi-ar propune să facă, de fapt să propună un proiect de lege prin care statul să ajute fiecare persoană să facă cel puţin odată la un an, sau la doi, câte o tomografie.
Viaţa este mai scumpă decât orice maşină de lux şi trebuie prevenită orice îcercare a bolii de a se instala în corpul uman. Şi eu dacă mi-aş fi făcut o tomografie mai din timp, poate că tumora mea era benignă.
  *
Nu am fost la el de câteva zile dar am mers înainte cu cartea. A început citostaticele şi îi este foarte rău. Trebuie să îi ascult din nou povestea. Timpul într-adevăr ne presează. În două săptămâni nu am scris decât 50 de pagini şi trebuie să reflectez asupra acestui lucru.
Este cu Alex prietenul său. Dacă nu ar fi el probabil i-ar fi mai greu, dar aşa este foarte bine. Are nevoie de sprijin. Probabil dacă părinţii lui ar fi fost lângă el viaţa lui ar fi fost altfel acum.
Este tensionat. Se cunoaşte că suferă fizic dar ce îmi place la el este că nu vrea să arate. Este ca mine, un tip caruia îi place să lupte cu privaţiunile vieţii. Aş putea să îi povestesc şi eu despre mine să vadă că nu e singur dar trebuie să ştiu ce s-a întâmplat în această perioadă grea a lui.
-Ai putea să îmi spui starea pe care ai avut-o înainte de a începe citostaticele?
-Da. A fost ceva nou faţă de data trecută. Acum aveam o teamă, una din aceia pe care o ai atunci când ştii cu adevărat de ceea ce suferi. Ştiam cum o să fie dar am continuat în ciuda temerii că nu o să iasă bine.
La spitalul Sf. Luca din Bucureşti, am stat de vorbă cu o asistentă care fără să mă menajeze mi-a spus că o să fie mai greu ca înainte.
Nu pare tensionat, înseamnă că lucruile au decurs normal. Pe mine nu m-a informat nimeni cum e să ţi se facă electroşocurile. Cred că ştiau toţi asistenţii şi probabil şi colegii de salon, numai eu nu ştiam prin ce o să trec. Poate că dacă ştiam, mă cuprindea panica şi era mai rău, aşa pur şi simplu m-au chemat fără să mă anunţe de dimineaţă.
Mai vedeam şi altfel de cazuri grave, dar nu ştiam că şi lor li se administra acelaşi tratament.
Marian povesteşte:
-Vreau să spun că am avut o stare ciudată la un moment dat.
-Ce s-a întâmplat?
-În timp ce stăteam de vorbă cu una din asistentele care mă şi cunosc de fapt de data trecută, am văzut cum o familie tocmai venise să ridice lucrurile cuiva care tocmai decedase.
Ştiu ce spune. În perioadele cât am stat în spital, am văzut şi eu fel de fel de cazuri. Odată un tip de vreo 50 de ani fusese adus la urgenţă şi băgat la supraveghere, adică la gratii cum îi spunem noi.
Fusese maistru pe un şantier şi băuse la pariu un litru de coniac pe nerăsuflate. A câştigat pariul dar a intrat în comă alcoolică. De nervos ce era trăgea de fiarele acelea ca să le dea la o parte şi să iasă. Zicea tot timpul:
-Hai băieţi, acum e momentul! Trageţi!
Şi a tras toată noaptea de gratii până dimineaţa când i sa spart inima in el din cauza efortului pe care îl depusese. Mi-a fost milă şi am plâns pentru că într-un moment de luciditate am vorbit cu el.
Eu ştiu cum e să treci pe-acolo. Din cauza unei injecţii administrate greşit am trecut şi eu prin ghearele morţii, dar am scăpat. Boala psihică când te duce în lumea ei, cu greu mai poţi să te întorci.
Eu am promis tuturor că nu îmi place acolo şi acum le arăt că sunt aici. M-am întors.
-Ce ai simţit când ai văzut acel moment?
-Atunci m-am gândit la cât de rău se simţeau acele persoane care ridicau lucrurile.
Îl cred. Şi eu am simţit fiori reci când m-am dus la spital şi am văzut că tata nu mai era la salonul unu. Am ştiut că l-am pierdut de tot şi am căzut în apatie.
Dar eu nu plâng oricând şi la tata nu am plâns. Am suferit în liniştea sufletului fără să mă arăt. Poate că nu e bine să ajungi să fi introvertit. Mi-am refăcut analizele să văd dacă am păţit ceva, dar am scăpat. Au ieşit bune.
-Cum ţi-au ieşit analizele de data asta?
-Au ieşit bune şi ca drept dovadă m-au dus imediat într-o rezervă unde au început să îmi facă prima doză de citostatice. Au văzut totuşi că sunt într-o stare de teamă permanentă şi m-au încurajat verbal. Mi-au spus:
-Ai să reuşeşti!.
-Am crezut asta şi o cred şi acum. Mi-au făcut o perfuzie cu citostatice şi mi-au spus că am venele arse. Nu ştiu dacă e semn bun, dar eu merg înainte. A doua a mai durat o oră. Am plecat de acolo năucit şi bulversat. Nu ştiam unde mă duc. La un moment dat am încurcat troleele. În loc să merg spre Gara de Nord, am mers în sens opus, dar am reuşit până la urmă să găsesc direcţia normală.
Am luat trenul personal pentru că este mai ieftin şi economiile mele nu mai fac faţă. Am păstrat doar pentru perioada de tratament. Am aşteptat 4 ore. Am băut un ceai cu lămâie. Pofta de mâncare m-a părăsit. Ajungând acasă eram foarte ameţit. Nu aveam gânduri negre, doar teamă. Am mai băut un suc de grefe, apoi am stat la televizor şi am schimbat canalele.
 A fost ciudat. Aveam sentimentul că dacă suport tratamentul, până la urmă o să fie bine şi o să dea randament, dar aveam şi stări când nu ştiam ce o să fac. Dacă nu pot să le mai suport? Dar acestea erau doar gânduri.
Ştiam că o să reuşesc şi că toate reacţiile sunt trecătoare. Mă ajută psihicul deocamdată.   
La mine prima şedinţă de elctroconvulsionante a fost dură. M-au chemat la cabinet cu un prosop. Mă anunţase să îmi aducă de acasă mai multe prosoape, aşa că dacă tot i-am pus pe drumuri pe părinţi, le-am spus să îmi aducă şi chitara, că doar scrisesem 10 cântece şi vroiam să le cânt şi celor cu care mă împrietenisem în spital.
Mi-au făcut o injecţie în spate şi m-au trimis la toaletă. Executam ordinele ca un mieluşel pe care îl duci la tăiere fără să ştiu ceea ce urmează. Eram foarte vesel. Credeam că este un control de rutină pentru un nou tratament. M-au pus să mă urc pe o masă solidă de forma celei pe care gospodinele îşi calcă rufele, numai că aceasta ţinea 10 ca mine.
Atunci aveam doar 64 de kg pentru că fumam. Aveam impresia că mă relaxez. Stăteam lungit cu faţa în sus. Un asistent mi-a scos limba cu un prosop şi mi-a băgat în gură un căluş de lemn. Credeam că mă operează în viu.
La un moment dat când m-au pus să număr în gând de la 10 la 1 încet, am auzit cum intrau pe uşa cabinetului mai multe persoane care veneau şi mă ţineau ca şi când aş fi ripostat.
Nu am făcut nimic. Mi-au aşezat pe frnte prosopul cald înmuiat în apă caldă, apoi mi-au pus pe tâmple nişte galene ca cele de la telefoanele de odinioară şi am auzit scurt:
-Gata Mariane, dă-i drumul.
Am închis ochii şi am început o călătorie printr-un tunel care nu se mai termina. Simţeam un gust metalic în gură şi ceva care îmi trecea prin dinţi şi măsele ca un curent.
Pe urmă nu mai ştiu. La un moment dat m-am trezit ca din somn pe aceeaşi masă de operaţie şi stăteam cu picioarele atârnate uitându-mă îngrozit la oamenii în alb care vorbeau despre mine.
M-am cam plictist pentru că nu mă băga nimeni în seamă deoarece nu văzuseră că m-am trezit şi am întrebat:
-Acum pot să ies cu chitara pe-afară?
Bărbaţii în alb au înlemnit. Nu se aşteptaseră la o trezire neobişnuită din partea mea. Sau uitat unul la altul şi sau înţeles din priviri, apoi unul a spus:
-Ne revedem peste două zile. Poţi pleca.
În drum spre curtea spitalului mă gândeam de ce m-au chemat şi a doua oară, dar când m-am văzut înconjurat de noii mei prieteni, deja am uitat ce îmi făcuseră.
-Ce ai făcut a doua zi Tanur?
-A doua şedinţă dozele au fost cam aceleaşi. Speram că a doua zi o să le pot suporta mai bine, dar până la urmă m-a cuprins teama.
Venele mi-au fost spălate cu un ser special. În prima zi au găsit-o, dar a doua oară a fost mult mai greu. Înainte când trăgeam de fiare aveam venă, acum...!
Sf. Luca este un spital de oncologie şi boli cronice. Asistentele sunt foarte amabile la fel ca şi doctorii. Simt că se implică foarte mult. Simt că vor să am tot ce am nevoie ca să mă simt bine, de fapt aşa se comportă cu toţi pacienţii bolnavi de cancer. Ştiam că o să reuşesc
Spre deosebire de Tanur, la mine a urmat şi a doua şi a treia, până la a cincea şedinţă când m-am trezit pe masa de operaţie cum cineva îmi dădea palme de mă ustura şi faţa. Eram căpiat. Nu mai vorbeam, nu mai mâncam, nu mai cântam. Din băiatul plin de viaţă care fusesem înainte de şedinţe, acum mă transformasem într-un robot viu. Făceam toate comenzile dacă mi le spunea cineva.
A şasea şedinţă a fost devastatoare. M-am trezit noaptea în salon cu colegii din cameră în jurul meu care mă întrebau cum mă cheamă.
Următoarele zile simţeam că devin un hibrid. Eram o fosilă umană care trăia doar ca să respire. Luam pastile foarte multe ca să mă recuperez.
Ajunsesem la jumătatea şederii mele în spital când mi-au dat şi 25 de pastile pentru că se speriaseră că or să mă piardă. Până să mă externez, doctorul mi-a spus aşa:
-Tu dacă vrei să te refaci, va trebui să nu mai citeşti o perioadă.
Asta pentru că din cauza ideilor de relaţie pe care mi le însuşisem, aveam tendinţa de a da interpretare oricărui cuvânt. Creierul meu se resetase şi nu avea nici o legatură cu realitatea. Am întrebat:
-Cât timp să nu mai citesc? O săptămână, două?
-Nu. Doi sau chiar trei ani.
La început am crezut că glumeşte. Am ieşit zâmbind din cabinet. Era primul meu zâmbet de după două sau trei săptămâni de chin.
A urmat externarea şi două săptămâni de coşmaruri. Atât am rezistat acasă. După acest timp am venit la spital de bună voie şi nesilit de nimeni.
Îmi rosesem unghiile până la sânge. Nu ştiam cine sunt şi de ce mă întorc înapoi. Am deschis uşa cabinetului ca şi un elev de clasa a întâia care nu ştie cu adevărat cine este directorul şcolii decât că are încredere în el că o să îl înveţe viaţa şcolarului.
Poate că asta m-a ajutat. Am avut foarte mare încredere în doctorii care au hotărât să mă ajute. I-am spus:
-Vă rog mult de tot domnule doctor, internaţi-mă, dar vă rog să nu mai îmi faceţi acel tratament. O să mor.
A rămas surprins. Îmi păstrasem simţul de a fi politicos. Mi-a spus să am încredere în mine şi să iau toate pastilele pe care urma să mi le dea în spital şi în continuare acasă.
Au urmat ani întregi de recuperare. Am învăţat din nou să merg, să mănânc, să vorbesc şi chiar observam că dacă urmez sfatul doctorului şi nu mai citesc nimic, înţeleg care este realitatea cuvântului.
Nu mai citeam nici scrisul de la televizor, cu toate că aveam impresia că ceea ce vedeam acolo făcea parte din viaţa mea.
Mă plafonasem. Eram o legumă care nu ştia să gândească dar îşi dorea. Dorinţa de trece de orice neputiinţă mă făcea să renasc. Am început să recompun muzică şi chiar poezii. Îmi făceam propriile mele cântece şi asta îmi dădea putere.
Mie nici la ora actuală nu îmi place să cânt ce se cântă. Eu îmi cânt suferinţa mea şi asta mă vindecă. Am transformat totul în dragoste şi poezie şi mai târziu am început să scriu şi proză.
După ani de zile mi-am dat seama că cele 25 de pagini scrise le-aş putea considera că pot fi sfârşitul unei lucrări şi m-am străduit să scriu începutul
A fost surprinzător să realizez că am un nou talent. Tot ce făceam îmi dădea putere şi încet, încet, plecam de pe meleagurile misterioase ale bolii. Au urmat ani grei când datorită tratamentului incompatibil cu organismul meu, mă împiedicam pe stradă şi cădeam, sau îmi muşcam limba deseori. Dădeam din picior şi fugeam de colo colo  pentru că nu aveam stare să stau în acelaşi loc.
Asta până în 2004 când dna dr Anghel de la spitalul Voila din Câmpina care vine şi la Fundaţia Estuar pentru a ne susţine frumoasele ei consilieri psihologice, mi-a găsit tratamentul pe care îl iau şi astăzi.
Sunt un alt om. De la cuvintele doctorului care acum a trecut în nefiinţă, cel care îmi spunea aşa:
-Ai două variante:
-Poţi ajunge o legumă, sau poţi să te schimbi atât de mult încât nici ţie nu o să îţi vină să crezi.
A avut mare dreptate. Cred că am trecut prin prima variantă, atunci când trăiam doar ca să respir şi acum am ajuns din nou omul care îşi vrea binele şi lui şi celor din jurul său.
Am muncit mult pentru asta, cam 14 ani din viaţă şi dacă ar fi să schimb ceva din ea, nu aş schimba nimic pentru că probabil acum nu aş mai fi scris atâtea cărţi.
Ştiu că şi Tanur trece prin multe suferinţe despre care cred că nici nu vrea să îmi vorbească, dar simt că o să reuşească.
 Alex şi Florin au grijă de el. Este bine acum. Contesina este la fel de primitoare şi jucăuşă cu toate că aşa cum a spus şi Tanur pe perioada cât el a făcut acest tratament ea a fost foarte cuminte.
Căţelul simte. Acum se simte mai bine după citostatice. Ştie că la sfârşit de lună mai are de făcut alte două şedinţe. Este foarte încrezător, dealtfel şi eu sunt la fel ca şi el. Suntem doi titani. Titani ai malurilor abrupte.